La capătul orașului, se află o uriașă autogară care îmi amintește oarecum de autogara din Militari sau cea de la Filaret, însă la alte proporții. Un spațiu ticsit de microbuze și autocare, cele mai noi merg spre zone turistice de pe litoral, precum Durrës sau Sarandë, hîrburile, vechi de peste 20 de ani și fără aer condiționat o pornesc chinuit și încărcate pînă la refuz spre localități mai obscure. Albania nu are o infrastructură funcțională de căi ferate, așa că dacă nu ai mașină, singura ta șansă de a te deplasa prin țară este această formă de transport local, încremenită într-un alt timp, știi cînd pleci, dar nu știi niciodată cînd ajungi.

În ultimele ore ale dimineții, căldura e deja excesivă, reprezentanții firmelor de transport își strigă destinațiile ca pe o promisiune, își cheamă mușterii și îi mînă spre mașinile parcate care nu pleacă pînă nu se ocupă toate locurile, șoferii stau la umbră în burta autocarelor, în spațiul destinat bagajelor, mănîncă sau dorm, în tot acest haos, nu par tulburați de nimic. De aici au început cele mai multe dintre călătoriile mele prin Albania, am învățat cu timpul să am răbdare, apă și cel puțin un byrek cu brînză cu care să-mi potolesc foamea. Am călătorit într-o poziție de contorsionistă în care îmi amorțeau mereu ba o mînă, ba un picior și cu privirea fixată pe geam,  spre Durrës, spre Krujë, spre Gjirokastër sau spre Sarandë și într-un final spre Elbasan și spre Korçë, pornind dintr-o altă autogară, de la cealaltă margine a orașului.

De fiecare dată, printre călătorii albanezi se amestecau și turiștii străini, de obicei acei backpackerși care par să fie într-o eternă pribegie singuratică dintr-o parte în alta, fără vreun scop anume, dar în mintea lor au planuri și destinații precise – două zile hoinăresc prin Albania, alte două prin Muntenegru, o scurtă oprire la Dubrovnik, după care își iau zborul spre casele lor, care or fi ele. În cele din urmă, cînd sandalele mi s-au tocit pe străzile albe și pietruite din  Gjirokastër, m-au recunoscut ca pe una de-a lor, You travel light!, mi-a spus cu admirație suedezul cu care schimbasem cîteva vorbe în urmă cu trei zile în Sarandë, uitîndu-se la rucsacul mic pe care îl aveam în spate. Străbătînd toate aceste drumuri și descoperind astfel o țară întreagă, mă gîndeam oare cum o fi venit strămoșul meu, primul nostru Dedu din Albania tocmai în România, cum o fi parcurs cei 900 de kilometri care ne despart, atunci cînd drumurile din Balcani erau chiar mai proaste decît acum, cîte zile i-o fi luat, la ce hanuri o fi poposit. Deși în continuare nu știam nimic despre el, am simțit tot timpul că i-am călcat pe urme, deși între noi erau mai mult de două secole și generații întregi care s-au născut și au pierit.   

Un albanez și-a transportat cu microbuzul niște șipci lungi cu care își construia casa, din Tirana tocmai în cealaltă parte a țării. Pentru a le face loc în mașină, s-au demontat și s-au montat la loc niște scaune, cumva au încăput. Odată ajuns acasă, în satul lui din munți, albanezul și-a luat șipcile și a fost fericit. Tot în munți, s-a stricat autocarul, unul dintre cele noi, cu aer condiționat. Ne-am oprit la un soi de izvor al făgăduinței, inițial am crezut că e doar un popas pentru a bea dintr-o apă cu proprietăți miraculoase, de fapt rolul apei cărată cu canistrele de către șofer era cel de a răci radiatorul. Orice călător în plus, luat de pe drum, primea cu un gest amabil din partea șoferului un scăunel pliant de pescar care are montat între rîndurile de scaune. Ne îndreptam spre Korçë și după ce am ieșit din munți, în față ochilor mi s-a dezvăluit priveliștea largă și albastuie a lacului Ohird, iar cuplul de 70 de ani de lîngă mine, niște oameni simpli, cu care încercasem în zadar să mă conversez înainte pentru că nu pricepeau nicio altă limbă în afară de albaneză, m-au privit cu o bucurie de copil – nu-i așa că avem o țară frumoasă? Ea a adormit cu capul pe umărul lui și am regăsit aceeași senzație caldă de liniște.

Așadar, un strămoș de-al meu, primul nostru Dedu, a venit în România la final de secol 18, pe timpul domniei lui Grigore Ghica, ca refugiat politic aromân din Albania. Un urmaș de-al lui, fiu sau nepot, Dimitrie Diamandi Dedu a deținut clădirile și terenurile din jurul podului Șerban Vodă, i se spuneau „casele lui Dedu”, a avut și un han în București. Însă s-a împrietenit cu grecul Negroponte care l-a convins să-i acorde un gir, grecul a dispărut, Dedu al nostru și-a pierdut o mare parte din avere. Apoi, istoria familiei mele se complică și mai mult – cîștigă și pierd moșii, inclusiv la jocuri de cărți, mătușa Geta devine damă de onoare a reginei Maria, mătușa Meme pleacă la Paris etc., în cele din urmă regimul comunist și naționalizarea îi găsește deja săraci și nostalgici după o epocă care a apus, iar tot ce am moștenit eu de la această familie e doar acest trecut fărîmițat.

În Albania, am întîlnit mai multe comunități de aromâni – în Tirana, în Mekat, satul de lîngă Vlore, în Korçë, iar călătoria mea s-a încheiat într-un mod simbolic la Moscopole (Voskopojë) orașul pierdut al aromânilor. Despre aromâni, ai senzația că sînt, de fapt, peste tot, risipiți pe întreg teritoriul Albaniei de astăzi, mereu poți avea surpriza plăcută ca bunicul sau bunica albanezului pe care îl întîlnești întîmplător pe stradă și cu care schimbi cîteva vorbe în engleză sînt, de fapt, aromâni. Am auzit pentru prima oară dialectul în Albania și cumva m-a răvășit – mi s-a părut un soi de limba română veche, fără o evoluție în timp, dar mai ales fără influențe și intervenții, poate că exact așa am fi vorbit și noi dacă am fi fost într-un spațiu lingvistic izolat, pe o insulă părăsită din mijlocul mării. O limbă în afara timpului. Iar sentimentul de acasă s-a accentuat atît de mult încît nu-mi mai venea să părăsesc Albania pentru că mă simțeam deja ca în România, un soi de Românie altfel, poate mai bună, dacă ne referim la onestitatea oamenilor și la acest sentiment de prietenie absolută care m-a urmat pretutindeni.

M-am întors acasă și în lipsa unui ceas de mînă mecanic pe care nu l-am moștenit de la nimeni, timpul mi s-a părut din nou fragmentat și parcă lipsit de consistență, rupt în fîșii mărunte în care nu mai regăsesc. M-am reîntors la cartea mea despre Aledonia, mi-e dor de Albania în fiecare zi, nu mai cred în coincidențe, cred că anumite lucruri din viața asta chiar îți sînt predestinate.